BISERICA PENTICOSTALĂ "BETANIA" DUBLIN

Data de 20 martie 2011 a fost un nou prilej de sărbătoare pentru tânăra biserică Betania din Dublin, prin faptul că în această zi s-a oficializat intrarea ei în rândul bisericilor penticostale românești din Diaspora. Doi reprezentanți de marcă ai Cultului Creștin Penticostal din România, respectiv pastorul Aurel Moldovan, membru al Comitetului Executiv al Cultului și totodată conducătorul Departamentului Penticostalilor din Diaspora, împreună cu Sandu Negrușer, membru al Consiliului Bisericesc au fost prezenți la acest moment de oficială îmbrățișare a mai tinerei noastre surori Betania din Dublin.

Câteva fotografii de la eveniment:

RUGĂCIUNEA SAU ARTA DE A NE SCHIMBA PE NOI ÎNŞINE

Interesantă făptură e omul! Ar vrea să se schimbe totul în jurul său, după buna sa plăcere, dar sa nu se schimbe el cu nici un chip. Rezistenţa la schimbare este apanajul omului cu personalitate şi aceasta este privită adesea ca virtute.
Ceea ce mi se pare şi mai interesant însă, este să văd această rezistenţă la schimbare în dreptul lui homo religiosus, practicant al rugaciunii şi plin de credinţă în Dumnezeu. Ce face acesta? Se roagă. E ceva rău în asta? Dimpotrivă! Omul care se roagă înţelege dependenţa sa de Dumnezeu şi este conştient că toate lucrurile sunt în controlul absolut al lui Dumnezeu. Problema însă este cum se roagă. Dacă voi spune că se roagă stăruitor, voi adăuga încă o calitate mult râvnită de homo religiosus, însă problema nu e aici. Problema reală stă în neînţelegerea scopului real al rugăciunii. Când credem că rugăciunea îl schimbă pe Dumnezeu, încercăm o desfigurare a lui Dumnezeu şi mă tem că alunecăm într-o neîngăduită erezie, căutând să violăm imuabiliatea lui Dumnezeu. Atitudinea „să se schimbe totul, să se schimbe şi Dumnezeu, dar să nu mă schimb eu” este cât se poate de păguboasă pentru viaţa spirituală. Omul care îl cunoaşte pe Dumnezeu va înţelege că trebuie să se roage, să se roage mult, să se roage până când voinţa lui va fi aliniată cu voinţa lui Dumnezeu. Astfel de oameni descoperă secretul rugăciunii ascultate. Să ne rugăm până când ne schimbăm în acelaşi chip cu al Lui, până când vom gândi dumnezeieşte având în noi gândul care este în Cristos Isus şi făcând orice gând rob al ascultării de El.

REMEMBER - IOAN ALEXANDRU

POCĂINŢA DUPĂ IUDA

Fiul pierzării, aşa cum îl numea Domnul pe Iuda, rămâne un personaj reprezentativ pentru un segment larg dintre creştinii contemporani. Folosesc de această dată cuvântul creştini cu foarte multă îngăduinţă, în accepţiunea sa îmbrăţişată de mai toţi contemporanii noştri.
Iuda este omul care greşeşte, greşeşte fatal, dar curând conştientizează greşala sa şi caută în grabă reparaţie. Problema însă este că Iuda nu caută soluţia acolo unde se află ea.
„Atunci Iuda, trădătorul, când a văzut că Isus a fost condamnat, i-a părut rău şi a dus înapoi cei treizeci de arginţi la conducătorii preoţilor şi la bătrâni, zicând: „Am păcătuit, căci am trădat sânge nevinovat!”( Matei 27:3-4 NTR)
Parcă ar semăna oarecum a pocăinţă ceea ce face Iuda. Cel puţin după modul în care DEX-ul defineşte pocăinţa. Şi totuşi, pocăinţa este ceva mai mult, lucru evident demonstrat de faptul că Iuda a pierit pe totdeauna, chiar dacă în pasajul citat îl găsim mergând pe drumul pocăinţei.
Iuda a conştientizat păcatul pe care l-a săvârşit şi tocmai aşa trebuie să înceapă pocăinţa, a regretat fapta cea rea şi tocmai aşa continuă pocăinţa, apoi a căutat reparaţia (să nu uităm docrina despre restituire, care se impune în cazul adevăratei pocăinţe).
După toţi acesti paşi, ar fi fost normal să mai facă pasul care avea să încununeze pocăinţa şi prin care să capete iertare. Din nefericire Iuda n-a făcut drumul până la capăt. Ar mai fi trebuit să vină înaintea lui Isus, care ar fi avut putere să zică „iertate îţi sunt păcatele”, dar Iuda nu a mai venit. Poate l-a împiedecat orgoliul sau altceva. Cert este că un om pornit pe drumul pocăinţei ajunge să sară pe veci în hăul adânc al pierzării.
Pocăinţa după Iuda este pocăinţa incompletă, o pocăinţă care amăgeşte, dar nu ajută la nimic.
Şi acum mă întreb, oare câţi dintre creştinii contemporani nu se amăgesc pe ei înşişi, trăind un fel de pocăinţă, însă una incompletă şi care, vai, nu le va fi de nici un folos.

DUREREA TRĂDĂRII

Marcus Iunius Brutus, nepotul lui Cezar, unul dintre cei mai mari susţinători ai republicii romane, a fost mult apreciat de Iuliu Cezar, care l-a iubit ca pe un fiu şi chiar l-a adoptat. Brutus a intrat totuşi în conjuraţia care a pregătit asasinarea lui Cezar, pentru că acesta planuia să pună capăt republicii si să se încoroneze împărat. În ziua fatidică, la 15 martie anul 44 î.Cr, Cezar a fost ucis in plin senat. În momentul cand l-a vazut pe Brutus ridicand pumnalul, si-a acoperit capul cu toga, exclamand cu durere: "Tu quoque, fili mi Brutus ?". “Şi tu, fiul meu Brutus?”- Este expresia marii dezamăgiri, o expresie care ascunde în ea durerea celui trădat în dragostea şi în aşteptările sale.

Totuşi cuvintele rostite de Domnul Isus în seara Cinei îmi par nespus mai pline de amărăciune şi durere, exprimând mult mai multă dezamăgire în faţa trădării ”Cel ce-şi pune mâna în castron cu mine, acela mă va trăda!” Să fii trădat de cel pe care l-ai chemat să-ţi fie aproape, trădat de cel cu care ţi-ai împărţit pâinea, trădat de cel căruia i te-ai dăruit cu totul, trădat de cel pentru care ai renunţat la tot... E prea mult! Şi să mai şi vezi atâta perversitate în cel pe care l-ai iubit, să-l vezi că sub masca sărutului ascunde josnica lui trădare, e mult şi e nespus de greu de purtat.
Cred că una dintre marile suferinţe ale Mântuitorului despre care se vorbeşte prea puţin sau deloc astăzi este durerea de a fi fost trădat. Nimic mai amar decât trădarea. Da, cred că l-a durut pe Domnul apăsarea murdară a păcatului, cred că l-au durut batjocurile mulţimii, cred că l-au durut spinii şi cuiele, dar nu pot să nu înţeleg că l-a durut mult, vai, prea mult trădarea lui Iuda.
Dar iarăşi vorbim despre alţii. Cum e însă cu noi? Trădarea e la ea acasă în noi. Trădatul?... Tot El.
De câte ori nu l-am trădat nefiindu-i credincioşi şi ne-am ascuns trădarea după un sărut al religiei noastre golite de El. Trădarea doare. Şi El încă suferă...

A CĂZUT ISUS SUB CRUCE?

Ştiu că este o întreagă dispută, de fapt un duel al vorbelor fără rost, legată de căderea lui Isus sub povara crucii. Unii, în special catolicii, vorbesc despre trei căderi ale lui Isus sub povara crucii, alţii vorbesc despre şapte căderi. Alţii, cu pretenţie de mari biblişti, se străduiesc din răsputeri să demonteze ideea că Isus ar fi căzut sub greul crucii.
Personal, ca unul care mă gândesc adesea la suferinţele Domnului, chiar cred din tot sufletul că Domnului i-a fost greu, tare greu, pe drumul Calvarului. Desigur, sunt conştient că nu suferinţa fizică i-a fost cea mai grea, cât greul păcatului pe care El, cel Sfânt, trebuia să-l poarte asupra sa. În acelaşi timp nu pot trece uşor cu vederea peste suferinţa fizică, pentru că Scriptura nu trece uşor, ci dimpotrivă dedică ample capitole din evanghelii acestui subiect. Şi totuşi, în nici unul dintre aceste capitole nu găsim scris explicit că Isus ar fi căzut sub greutatea crucii. Şi ce dacă nu e scris? O spune chiar evanghelistul Ioan, că sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus şi care nu sunt scrise în cartea aceasta. De ce nu aş crede că între lucrurile nescrise stă şi faptul că Mântuitorul ar fi căzut sub cruce? L-ar face asta mai puţin divin? L-ar face asta mai puţin puternic? Nu!
Cred că facem o mare greşală atunci când ne oprim la litera legii şi nu luăm în considerare spiritul legii. E drept, că litera ar da dreptate celor aşa pretinşi biblişti, dar oare dincolo de literă nu mai este nimic de luat în seamă.?
Aş vrea să pornesc de la premiza că omul Isus era om, nu spraom. Da, era om, de aceea autorul epistolei către Evrei are grijă să ne amintească despre aceleaşi feluri de ispite pe care le-a întâlnit şi Domnul, ca şi noi. Oare dintre aceste multe feluri de ispite să fi lipsit ispita neputinţei pe care noi o avem? Eu mă încăpăţânez să cred că Domnul s-a confruntat ca om şi cu neputinţa (Marcu 6:5)
Şi acum aş lua în discuţie pe omul Isus, bătut, torturat, flămând şi însetat căruia îi este pusă în spate crucea cu toată greutatea ei. Indiferent ce ar desemna cuvântul grecesc stauros, după toate socotelile greutatea purtată de Isus se ridica între 50 si 130 de kilograme. Fie că ar fi fost doar bara transverala, fie că ar fi fost un stâlp, sau amândouă laolaltă, greutatea era mult prea mare pentru un om în condiţia sa.
Şi apoi, dacă evanghelistul Ioan ni-l prezintă pe Domnul Isus ducându-şi crucea, iar în sinoptice ni se arată că soldaţii romani l-au apucat pe Simon din Cirena şi l-au silit să ducă crucea lui Isus, oare care ar fi fost motivul acestei „cumsecădenii” a cruzilor soldaţi romani faţă de osânditul Isus din Nazaret? Nu cred că se poate vorbi despre o cumsecădenie a lor ci mai degrabă despre neputinţa lor de a înainta spre Golgota în condiţiile în care osânditul nu-şi putea duce crucea.
Da, slova Scripturii nu spune că Isus ar fi căzut sub greutatea crucii, dar nici nu spune că n-ar fi căzut. Spune însă slova Scripturii că „pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste el şi prin rănile lui suntem tămăduiţi”. Oare pedeapsa despre care scrie Isaia nu a fost tocmai moartea prin crucificare? Nu a fost crucea o pedeapsă căzută peste el?
Departe de mine gândul de a apăra tradiţii seci şi fără rost, departe de a mă lăsa motivat de scene sentimentale desprinse din filme, dar tot atât de departe şi gândul de a demonta tot ceea ce cultivă o anumită tradiţie doar de dragul demontării. Există tradiţii care au temei scriptural, dacă nu în slovă măcar în spirit şi din acest motiv, tot ce are temei trebuie să rămână pe temelie. Da, eu ştiu că Isus a avut parte de cădere, a cunoscut-o în Gheţimani (Matei 26:39) şi atunci de ce nu aş vrea să accept că a cunoscut-o şi pe Via Dolorosa, acolo unde chiar avea de purtat o povară mult prea grea pentru un om în condiţia sa?
Dar, parafrazând o cântare veche cu tentă folclorică aş zice:
Creadă "bliştii" ce-or vrea
Eu nu las credinţa mea
(De remarcat ghilimelele la cuvântul biblişti. Pretenţii numai!)

FACEBOOK PUNE ÎN PERICOL FAMILIA

Nu m-a mirat deloc să găsesc această ştire pe Realitatea .net


Facebook este de vină pentru unul din cinci divorţuri, în SUA
03 mar 2011, 10:17
Mediafax

Dacă eşti singur, Facebook şi alte reţele de socializare te pot ajuta să întâlneşti partenerul potrivit. Totuşi, pentru cei căsătoriţi, Facebook-ul poate transforma cele mai fericite căsnicii într-un dezastru.


Un studiu recent al Academiei Americane a Avocaţilor Matrimoniali arată că Facebook este cauza menţionată în 20% dintre divorţurile din SUA. De asemenea, mai mult de 80% dintre avocaţii de divorţuri spun că numărul celor care folosesc reţelele de socializare pentru a îşi înşela partenerul este în creştere, potrivit mediafax.ro.

"Întâlnim din ce în ce mai des aceste situaţii. Unul dintre parteneri întâlneşte pe o reţea de socializare un prieten din liceu. Persoana respectivă este disponibilă şi încep să comunice pe Facebook. Cei doi se simt din ce în ce mai apropiaţi, pe măsură ce îşi împărtăşesc mai multe lucruri şi acest lucru poate duce la contact fizic ", spune Steven Kimmons, psiholog la Loyla University Medical Center din oraşul Maywood.

Chiar dacă relaţiile care deja nu merg foarte bine sunt cele mai vulnerabile, un cuplu nu trebuie neapărat să fie într-o perioadă dificilă pentru ca o relaţie online a unuia dintre parteneri să se dezvolte într-o aventură. În majoritatea cazurilor, relaţiile online sunt începute cu cele mai nevinovate intenţii.

Money
MONEY.ro - stirea de business a momentului:

DILEMA LUI PILAT

Încă din copilărie am manifestrat o oarecare simpatie faţă de Pilat. Mi se părea citind relatarea biblică, un om cumsecade, interesat oarecum să-l apere pe Domnul de furia mulţimii, dar totuşi un om prea slab ca să facă faţă presiunilor venite din partea celor mulţi. Se temea, ba de mulţimi, ba de cezar, se temea pentru scaunul lui, dar se temea şi de el însuşi, mai ales după ce soţia sa a trimis să-i spună ca a avut mult de suferit în vis din cauza lui Isus.
Pilat ar fi vrut cu orice preţ să nu trebuiască să dea un verict el însuşi şi tocmai de aceea a căutat tot felul de subterfugii, însă în zadar. A căutat să se delimiteze de acest tip de proces, a căutat să lase pricina spre a fi judecată de Irod, dar se pare că nimic nu mergea.
În sfârşit, i-a venit o idee. Era cea mai bună. Va pune mulţimea să aleagă între Isus, care se vedea de la distanţă că nu avea nici un fel de vină şi cel mai de temut tâlhar al vremurilor, Baraba. Numai la auzirea numelui lui Baraba, oamenii erau îngroziţi. Atâta rău făcuse tâlharul acesta şi oamenii răsuflau uşuraţi acum, pentru că Baraba era închis. Cu siguranţă îşi zicea Pilat, oamenii când le va fi dat să aleagă omul pe care-l vor să se mişte liber printre ei, nu vor putea alege altfel, decât pe Isus. Era cât se poate de logic, Baraba le lua pâinea de pe masă, în timp ce Isus îi sătura pe cei mulţi cu pâine şi peşte. Baraba îi rănea şi îi ucidea pe cei dragi ai lor, în timp ce Isus îi vindeca sau îi învia chiar din morţi.

Cu siguranţă, mulţimea îl va alege pe Isus.

Sigur pe sine, Pilat stă în faţa mulţimilor, punând întrebarea:"Pe cine vreţi să vă eliberez, pe Baraba sau pe Isus, cel numit Cristos?" Stupoare! Mulţimea îl vrea pe Baraba. Guvernatorul i-a întrebat iarăşi:"Pe care din aceştia doi vreţi să vi-l eliberez?" iar răspunsul invariabil de pe buzele tuturor era "Baraba".
Pilat era într-o mare dilemă. "Şi atunci ce să fac cu Isus, numit Cristos?" "Să fie răstignit", au răspuns cu toţii. Pilat nu putea nicicum să înţeleagă. Să-l dai pe Isus pentru Baraba? Să-l dai pe cel drept pentru cel nedrept? Să dai adevărul pentru minciună? Să dai viaţa pentru moarte? Şi în faţa acestei dileme, Pilat a ales şi el, dar tot pe Baraba.
Dilema lui Pilat este dilema mea, este dilema noastră. Isus sau Baraba? Binele sau răul? Viaţa sau moartea? Vai, încep să mă tem...

O NOUĂ BISERICĂ PENTICOSTALĂ ÎN DIASPORA ROMÂNEASCĂ - "BETANIA" DUBLIN

Astăzi am avut o plăcută surpriză primind un email de la mai tânărul meu prieten Călin Oniţiu. În ce constă surpriza? Nu în faptul că în Dublin Irlanda s-a deschis o nouă biserică penticostală, pentru că despre aceasta auzisem deja. Surpriza, prea puţin spus plăcută, a constat în faptul că mi-a fost dat să văd în câteva fotografii, ce biserică a fost deschisă. Am fost absolut surprins să văd imagini care arată ce iese acolo unde Dumnezeu începe să facă o lucrare. Şi după spusa unora, "ce face omul cu mâna lui se numeşte lucru manual", dar aici nu e lucru manual, nu mână de om a făcut ceea ce mi-a fost dat să văd. E mâna Domnului care îşi zideşte Biserica.
Ii cunosc personal pe trei dintre tinerii pe care i-a ales Dumnezeu pentru a deschide drumul acestei noi lucrari şi tot ce pot spune despre ei este că sunt tineri care au inimă pentru Domnul. Valerian Jurje, Călin Oniţiu şi Avram Hadărău au purtat viziunea acestei biserici în inimă aşa cum le-a pus-o Dumnezeu, fără însă a îndrăzni să păşească, înainte de a cunoaşte momentul hotărât de cel ce e Capul Bisericii. Au pornit bizuindu-se în totul pe Dumnezeu şi resursele Sale, şi iată că Dumnezeu a onorat acest început. Astăzi, uitându-mă la aceste fotografii din Biserica Română Betania din Dublin, mi-e dat să mai învăţ o dată lecţia, care,vai, cât de uşor o uităm adesea: "Cine luptă cu Dumnezeu alături, totdeauna câştigă. Cine luptă pe alt front decât al Domnului, luptă pentru o cauză pierdută deja."
La Betania Dublin, vedem o lucrare începută de Domnul şi cred că suntem datori să ne rugăm ca această lucrare să continue tot cu Domnul aducând binecuvântate roade Împărăţiei.