vineri, 20 decembrie 2013

SFERTUL ACADEMIC ȘI BISERICA



Zilele trecute eram într-o biserică și cel ce făcea anunțurile se străduia să-i convingă pe cei prezenți să ajungă la timp pentru serviciul de duminică dimineața. Le-a cerut întâi să vină de la nouă fix, apoi a zis că nu ar fi rău să fie prezenți de la nouă fără zece, iar apoi a zis că poate ar fi bine să ia în considerare sfertul academic și să vină chiar cu un sfert de oră înainte de începerea serviciului. Față în față cu această provocare, mi-a fost dat să văd, nu puțini, care au întâmpinat cu un zâmbet ironic expresia celui ce făcea anunțurile. De ce zâmbet ironic? Pentru că ”știau ei bine, că sfertul academic are în vedere timpul de întârziere și nicidecum timpul prealabil.”
Numai că nu știau bine, pentru că expresia ”sfertul academic” se aplică foarte bine în acest context. Sigur că nu vreau să mă aventurez în polemici inutile cu nimeni pe seama acestei expresii, dar mă tem că românul, mândru din fire, nu poate accepta această expresie decât din perspectiva academicianului, din perspectiva marilor personalități, care își permit să întârzie și să fie așteptate, că...nu-i așa? Noi românii suntem cu toți mari personalități.
E drept că ”sfertul academic” este scuza preferată a românilor atunci când este vorba de sfidarea punctualității, dar să nu uităm că nu conotația românească este cea care stă în picioare, ci ca să înțelegem expresia în discuție, ar trebui să ne ducem la rădăcinile ei. Academia își trage numele de la prima școală filozofică, înființată de Platon la Atena, care își ținea întrunirile în grădinile consacrate eroului Akademos. În această primă academie, Platon își ținea discursurile filozofice și este vrednic de menționat faptul că discipolii și admiratorii lui, în semn de respect,   se adunau cu o bună bucată de timp înainte de a veni maestrul lor, discutând și având dezbateri pe marginea discursurilor anterioare. Sfertul academic privit din această perspectivă este nu timpul pe care poți să-ți permiți să-l întârzii, ci dimpotrivă este timpul pe care îl dedici în semn de respect unei personalități cu care urmează să te întâlnești, mergând la această întâlnire cu mult mai devreme.
Când este vorba despre biserică, despre adunările pe care credem că le onorează Dumnezeu cu prezența sa, cred și eu că sfertul academic, adică venirea la casa lui Dumnezeu cu un sfert de ceas mai devreme este semn de respect pentru cel cu care vrei să te întâlnești. Oamenii smeriți sunt conștienți că vin la biserică să se întâlnească cu cea mai importantă personalitate din Univers, cu Dumnezeu, și se vor sili să vină la întâlnire mai devreme, în timp ce oamenii mândri, care au pretenția că ei înșiși sunt mari personalități își vor permite în numele sfertului academic să întârzie.
În raporturile cu Dumnezeu este de preferat sfertul academic al omului, care smerit și plin de admirație pentru Marele Maestru, va veni cu un sfert de oră înainte la întâlnire, dovedind prin aceasta că îl onorează pe Dumnezeu și cu timpul său.

marți, 26 martie 2013

UN NOU PREZBITER PENTICOSTAL LA TIMIȘOARA - SILVIU CORNEA

Duminica 24 martie 2013, în Biserica Speranța din Timișoara a fost așezat în slujba de prezbiter Silviu Cornea.

Domnul este cu tine, viteazule!

sâmbătă, 23 martie 2013

CÂT DE MULT FACI PENTRU DOMNUL?



Am auzit de multe ori creștini, care dorind să fie foarte spirituali, spun: ”nici Dumnezeu nu-ți cere să faci ce nu poți”. Oare, așa să fie? Mă tem că acești creștini se înșeală amarnic, crezând că viața de credință este o viață de confort personal și se autojustifică în fața prea-puținului pe care-l fac pentru Domnul.

Dumnezeu ne cere să facem totul pentru El. Da, chiar și ceea ce trece peste puterile noastre. „Scoală-te”, i-a zis Isus, „ridică-ţi patul şi umblă.” (Ioan 5:8) Aceste cuvinte le-a spus Domnul unui paralizat, care era în imposibilitate de a face lucrurile cerute de El, și totuși, Mântuitorul    îi cere să facă imposibilul. Și l-a făcut.

Dacă viața de credință se măsoară doar prin ceea ce pot eu să fac, ea rămâne o religie searbădă, care nu ajută la nimic, dar viața de credință este mult mai mult decât atât. Este viața care se bizuiește pe un Dumnezeu Atotputernic, un Dumnezeu care ne cheamă să îndrăznim imposibilul în Numele Lui.

Un creștinism trăit doar pe baza abilităților personale este doar o religie, din care poți liniștit să-l scoți afară pe Cristos, și nu îi vei simți lipsa. Creștinismul biblic este legat în mod organic de Cristos și această legătură cu El, face din cei ce se numesc creștini, oameni care trăiesc zilnic la granița dintre natural și supranatural. Ei ”pot totul în Cristos, care-I întărește.”(Filipeni4:13)

marți, 12 martie 2013

CONFERINȚA SLUJITORILOR DIN UNIUNEA BISERICILOR PENTICOSTALE ROMÂNE DIN SPANIA


”Fiii lui Aron” a fost tema din acest an al Conferinței Slujitorilor Bisericilor Penticostale Române din Spania, care a avut loc în data de 9 martie 2013 la Arganda del Rey. Evenimentul, găzduit de Biserica Emanuel, a adunat laolaltă mai bine de 80 de slujitori, din 17 biserici diferite, care împreună formează o organizație eclesială cu mare impact în diaspora românească.

Am fost plăcut impresionat de spiritul de unitate dintre acești oameni, care deși slujesc în biserici diferite, nu scapă din vedere urmărirea unor obiective comune, raportându-se unii la alții, nu după criterii organizaționale, ci după criterii familiale. Agenda organizației uimește prin mulțimea activităților comune, promovând obiectivul asumat, de zidire a Împărăției lui Dumnezeu.
Uniunea Bisericilor Penticostale Române din Spania este condusă de pastorul Viorel Crișan, care este nu numai pastor al unei biserici locale, ci deopotrivă păstor al tuturor celor ce păstoresc bisericile din această organizație penticostală.


Conferința, la care am participat, m-a făcut să întâlnesc oameni pentru care nu pot să nu am toată considerația, atunci când mă gândesc la eforturile pe care le fac, spre a sluji bisericile locale. Cei mai mulți dintre ei, plecați spre Spania în căutarea împlinirii materiale pentru ei și familiile lor, s-au trezit cu jugul lui Cristos pe umăr, dar nu l-au trântit la pământ, ci îl poartă cu bucuria de a se ști folositori Domnului.

Între ei m-au încercat emoții amestecate. Pe de o parte, mă simțeam stânjenit la gândul că sunt chemat să dau cuvânt de învățătură unor oameni, care plătesc un preț nespus mai mare decât mine pentru zidirea Împărăției, iar pe de altă parte, bucuria de a mă ști în părtășie cu sfinții truditori pe meleaguri iberice, adevărați apostoli, care lasă în urma lucrării lor biserici plantate și suflete mântuite de Cristos.

BISERICA PENTICOSTALĂ EMANUEL - ARGANDA DEL REY SPANIA








Chiar dacă m-am întors din Spania de mai bine de 24 de ore, mi-e greu să mă deconectez de atmosfera binecuvântată pe care am gustat-o la Biserica Penticostală Emanuel din Arganda del Rey. Este o biserică de dimensiuni medii, dar totuși destul de mare pentru diaspora românească. O biserică în care cu siguranță, Domnul se coboară cu bucurie ca să onoreze căutările închinătorilor de aici. Cântările de laudă și închinare din această biserică deschid cerul, dar și inimile celor din adunare, în așa fel încât atmosfera este cu adevărat înălțătoare. Ceea ce mi-a fost dat să văd la Emanuel este întîi și întâi opera binecuvântată a lui Dumnezeu, care a găsit aici oameni cu care poate să lucreze în voie, oameni care ascultă de Domnul și lucrează în totul după planurile celui Preaînalt.


Pastorul Viorel Crișan, omul folosit de Dumnezeu ca să nască și apoi să crească această biserică, are cu adevărat o inimă de tată pentru cei pe care îi păstorește. Chiar dacă este încă departe de vârsta bătrâneței, l-am privit ca pe un patriarh în mijlocul bisericii, privind cu atâta satisfacție copiii, tinerii, barbații și femeile pe care îi conduce deopotrivă spre împlinirea scopurilor lui Dumnezeu. În același timp am văzut în el un adevărat lider, care știe bine direcția pe care este dator să ducă biserica Domnului de aici și care vrea să se asigure că nici unul dintre cei ce i-au fost încredințați spre păstorire nu pierde cadența.






Atmosfera de familie din Biserica Emanuel a fost întregită de slujirea grupelor de copii, care cu atâta candoare au stat în fața celor din adunare, ca să ne amintească tuturor că Dumnezeu, în suveranitatea sa, se folosește de cei mai mici și neînsemnați spre a da marile sale lecții de viață celor mari.




Cred ca numele pe care îl poartă această biserică nu este de loc întâmplător. Dumnezeu este cu ei.

joi, 7 martie 2013

DE PRIN LUME ADUNATE, ȘI… VAI, LA BISERICI DATE


Am crezut totdeauna în predicarea relevantă, pe limba poporului, o predicare ușor înțeleasă de toți cei ce o ascultă, o predicare simplă, dar nu simplistă. Am crezut totdeauna în predicarea care îl poate cuprinde în mesajul ei atât pe omul învățat, cât și pe cel neînvățat. Am crezut în predicarea puternic ancorată în Cuvântul lui Dumnezeu, singurul care are rolul de a transforma în mod autentic viața omului. Am crezut în predicarea care are scopul de a hrăni oile, nu girafele, o predicare menită să pună marile adevăruri ale lui Dumnezeu la îndemâna tuturor oamenilor sinceri.
Poate cineva se va întreba de ce folosesc trecutul verbului a crede. Nu o fac pentru că s-ar fi schimbat cumva crezul meu. Nu! Trebuie însă să recunosc, că sunt oarecum într-o mică dilemă când pun față în față crezul meu despre predicare și predicarea cu mare priză la popor din vremurile pe care le trăim. Dilema mi se transformă însă în consternare, când mi-e dat să văd că din miezul multor predici populare lipsește tocmai cel pe care trebuie să-l vestim, lipsește Cristos. Și totuși, discursul e lung, e atrăgător, e ascultat cu nesaț, crează chiar emoții, dar nu motivează pe termen lung. Rămân în minte expresii, rămân ilustrații, rămân poante, rămân ironii sau batjocuri răutăcioase, dar nu rămâne Cuvântul, care este viu și lucrător.
Predicarea ca divertisment, pamfletul amvonal, discursul de la granița spiritualului cu firescul, mărturiile care-l preamăresc pe mărturisitor, sunt specii oratorice cu mare căutare între bisericoșii veacului nostru. Era mediatică, o eră a divertismentului, face presiune asupra amvoanelor, căutând să asigure rating, numai în contextul predicării îndreptată spre gâdilarea urechii.
Mă tem pentru biserica expusă acestui gen de predicare. Mă tem că este lipsită de singurul instrument aducător de viață și de schimbare reală – Cuvântul lui Dumnezeu. Nu mă tem că nu va avea audiență în serviciile ei, nici nu mă tem că oamenii nu vor fi mulțumiți de prestația amvonală. Mă tem însă pentru oamenii care sunt hrăniți cu lucruri ușoare, de prin lume adunate și-apoi bisericilor date, pentru că mai devreme sau mai târziu, aceștia vor ajunge tot în lume.

joi, 28 februarie 2013

MOFTUROȘII DOMNULUI


Grea este lucrarea pastorală!
Greul în această lucrare nu-l dă nici predicarea, nici consilierea, nici vizitarea celor bolnavi, pentru că în toate aceste lucruri ai de a face cu oameni care vor mai binele lor spiritual și dorința lor este binecuvântată de Dumnezeu. Este atâta satisfacție pentru păstor să știe că a putut fi de folos unui căutător de mai bine pe plan spiritual. Este atâta bucurie să-l vezi pe cel descurajat, cum capătă încurajarea, sau pe cel ce se pocăiește cum se bucură de mângâierea căpătată prin iertarea Domnului.
Greul însă, în lucrul cu turma Domnului îl aduc oile căpiate. Da, da, oile care nu-și mai găsesc astâmpărul nicidecum. Au un neastâmpăr ciudat, care de fapt este expresia îndepărtării de Dumnezeu, și caută mereu să găsească motive pentru care lor nu le mai place nici biserica și nici cei ce o slujesc. Te miri ce motive de nemulțumire au. Ba că nu i-ai salutat, ba că e prea cald în biserică, ba că predicatorul gesticulează prea mult, ba că nu se mai cântă ca pe vremuri... O, câte puncte de suspensie ar mai încăpea aici!
Problema gravă este, nu că ei ar avea o nemulțumire și că ar fi în căutare de soluții pentru asta, ci că orice nemulțumire exprimată atrage după sine alte și alte nemulțumiri. Și,vai, nemulțumirile acestea sunt de cele mai multe ori strigate, să se audă bine și apoi să adune și nemulțumirile altora, care vezi Doamne, se tem să vorbească.
Vrei să le faci pe plac? Gestul tău este răstălmăcit. Vrei să discuți nemulțumirile lor într-un cadru restrâns? Nu, că ei nu au nimic de ascuns. Cauți să le dai o oarecare satisfacție? Nu, că lor nu li se poate închide gura cu nimicuri. Ei, nu și nu.
Ba vor peștii Egiptului, ba vor castraveții de acolo, ba vor prazul, ba vor ceapa, ba usturoiul. Sunt oameni care tot timpul vor, dar niciodată nu se întreabă ce oferă ei. Ba, unul zicea odată cuiva, că el oferă echilibru bisericii făcând opoziție. Cu alte cuvinte, bietul om se vedea a fi însărcinat de Domnul să destabilizeze biserica și să dea bătaie de cap păstorului, că și așa nu are multe de făcut.
Grea este lucrarea pastorală! Din cauza mofturoșilor Domnului.