POCĂINŢA DUPĂ IUDA

Fiul pierzării, aşa cum îl numea Domnul pe Iuda, rămâne un personaj reprezentativ pentru un segment larg dintre creştinii contemporani. Folosesc de această dată cuvântul creştini cu foarte multă îngăduinţă, în accepţiunea sa îmbrăţişată de mai toţi contemporanii noştri.
Iuda este omul care greşeşte, greşeşte fatal, dar curând conştientizează greşala sa şi caută în grabă reparaţie. Problema însă este că Iuda nu caută soluţia acolo unde se află ea.
„Atunci Iuda, trădătorul, când a văzut că Isus a fost condamnat, i-a părut rău şi a dus înapoi cei treizeci de arginţi la conducătorii preoţilor şi la bătrâni, zicând: „Am păcătuit, căci am trădat sânge nevinovat!”( Matei 27:3-4 NTR)
Parcă ar semăna oarecum a pocăinţă ceea ce face Iuda. Cel puţin după modul în care DEX-ul defineşte pocăinţa. Şi totuşi, pocăinţa este ceva mai mult, lucru evident demonstrat de faptul că Iuda a pierit pe totdeauna, chiar dacă în pasajul citat îl găsim mergând pe drumul pocăinţei.
Iuda a conştientizat păcatul pe care l-a săvârşit şi tocmai aşa trebuie să înceapă pocăinţa, a regretat fapta cea rea şi tocmai aşa continuă pocăinţa, apoi a căutat reparaţia (să nu uităm docrina despre restituire, care se impune în cazul adevăratei pocăinţe).
După toţi acesti paşi, ar fi fost normal să mai facă pasul care avea să încununeze pocăinţa şi prin care să capete iertare. Din nefericire Iuda n-a făcut drumul până la capăt. Ar mai fi trebuit să vină înaintea lui Isus, care ar fi avut putere să zică „iertate îţi sunt păcatele”, dar Iuda nu a mai venit. Poate l-a împiedecat orgoliul sau altceva. Cert este că un om pornit pe drumul pocăinţei ajunge să sară pe veci în hăul adânc al pierzării.
Pocăinţa după Iuda este pocăinţa incompletă, o pocăinţă care amăgeşte, dar nu ajută la nimic.
Şi acum mă întreb, oare câţi dintre creştinii contemporani nu se amăgesc pe ei înşişi, trăind un fel de pocăinţă, însă una incompletă şi care, vai, nu le va fi de nici un folos.