DE PRIN LUME ADUNATE, ȘI… VAI, LA BISERICI DATE

Am crezut totdeauna în predicarea relevantă, pe limba poporului, o predicare ușor înțeleasă de toți cei ce o ascultă, o predicare simplă, dar nu simplistă. Am crezut totdeauna în predicarea care îl poate cuprinde în mesajul ei atât pe omul învățat, cât și pe cel neînvățat. Am crezut în predicarea puternic ancorată în Cuvântul lui Dumnezeu, singurul care are rolul de a transforma în mod autentic viața omului. Am crezut în predicarea care are scopul de a hrăni oile, nu girafele, o predicare menită să pună marile adevăruri ale lui Dumnezeu la îndemâna tuturor oamenilor sinceri.

Poate cineva se va întreba de ce folosesc trecutul verbului a crede. Nu o fac pentru că s-ar fi schimbat cumva crezul meu. Nu! Trebuie însă să recunosc, că sunt oarecum într-o mică dilemă când pun față în față crezul meu despre predicare și predicarea cu mare priză la popor din vremurile pe care le trăim. Dilema mi se transformă însă în consternare, când mi-e dat să văd că din miezul multor predici populare lipsește tocmai cel pe care trebuie să-l vestim, lipsește Cristos. Și totuși, discursul e lung, e atrăgător, e ascultat cu nesaț, crează chiar emoții, dar nu motivează pe termen lung. Rămân în minte expresii, rămân ilustrații, rămân poante, rămân ironii sau batjocuri răutăcioase, dar nu rămâne Cuvântul, care este viu și lucrător.

Predicarea ca divertisment, pamfletul amvonal, discursul de la granița spiritualului cu firescul, mărturiile care-l preamăresc pe mărturisitor, sunt specii oratorice cu mare căutare între bisericoșii veacului nostru. Era mediatică, o eră a divertismentului, face presiune asupra amvoanelor, căutând să asigure rating, numai în contextul predicării îndreptată spre gâdilarea urechii.

Mă tem pentru biserica expusă acestui gen de predicare. Mă tem că este lipsită de singurul instrument aducător de viață și de schimbare reală – Cuvântul lui Dumnezeu. Nu mă tem că nu va avea audiență în serviciile ei, nici nu mă tem că oamenii nu vor fi mulțumiți de prestația amvonală. Mă tem însă pentru oamenii care sunt hrăniți cu lucruri ușoare, de prin lume adunate și-apoi bisericilor date, pentru că mai devreme sau mai târziu, aceștia vor ajunge tot în lume.