CAŢAVENCU LA PENTICOSTALI

Am găsit întotdeauna interesantă personalitatea lui Corneliu Vadim Tudor. Carisma ce îl caracterizează i-a motivat pe foarte mulţi. N-am să uit discursul său patriotic din Parlamentul României susţinut cu ocazia zilei naţionale în urmă cu câţiva ani, când toţi parlamentarii români, indiferent de culoarea politică au fost pur şi simplu ridicaţi din fotoliile lor de cuvintele Tribunului. Asta da carismă!
Discursul său justiţiar a făcut să adune în jurul lui în Partidul România Mare o mulţime de oameni din toate categoriile sociale. Ba la un moment dat carisma şi discursul său l-au adus pe Vadim îngrijorător de aproape de Cotroceni.
Astăzi când rezultatele parţiale ale votului românilor spun că România Mare, partidul lui Vadim Tudor nu are nici pe departe posibilitatea de a intra în Parlament, trag concluzia că discursul justiţiar adună oameni, îi motivează pentru o vreme, dar dacă nu este fundamentat pe un program credibil şi realist, rămâne la nivelul discursului caţavencian, şi atâta tot.

Mă duc acum cu gândul la oameni care în Cultul Creştin Penticostal au împrumutat un astfel de discurs justiţiar, determinând pe unii şi pe alţii să aplaude la scenă deschisă (în blogosferă) demersurile lor şi poate chiar să adune în jurul lor cam 1% dintre penticostali ca să le cânte în strună. Discursul sună a dreptate, sună a adevăr, sună... tare, ca să formeze şi să adune o masă de critici ai conducerii penticostale, însă din păcate ca şi în discursul lui Caţavencu, totul este vorbă, vorbă, vorbă.
Eşecul lui Vadim Tudor ar trebui să fie o lecţie bună pentru toţi cei care se hrănesc din vorbe şi nu vor să fie realişti. Oameni care n-au condus niciodată nici macar o sută de oameni stiu să dea lecţii celor ce conduc penticostalii din România. Mai uşurel fraţilor, că vă împiedicaţi şi mă tem ca nu cumva cu atâta preocupare pentru discursul vostru justiţiar să vă confruntaţi cu eşecul de a nu reuşi să intraţi în Impărăţie.