ȘANTIERE SPIRITUALE

Niciodată nu am înțeles creștinul care crede că își poate trăi viața de credință doar între el și Domnul, rupt de Biserica lui Cristos. Nu i-am putut înțelege pe cei care uită că am fost mântuiți, nu ca să ne închidem în turnul nostru de fildeș, demonstrându-i de acolo lui Dumnezeu că trăim în sfințenie și că nu ne murdărim haina albă a neprihănirii.

Scriptura ne arată că noi am fost mântuiți ca să facem parte dintr-un trup al cărui cap este tocmai Cristos, un trup care trebuie să funcționeze și prin aportul nostru spiritual. Într-un trup nici un mădular nu trăiește pentru sine, ci pentru întreg, slujind altor mădulare. Prin absurd, dacă rinichii ar spune ”nu mai vrem să filtrăm toate toxinele din organism...”, viața trupului ar fi imposibilă.

Suntem chemați adesea să facem lucrări de care nu beneficiem în mod direct, lucrări care ajută mai mult altora decât nouă, lucrări care ne pun pe noi înșine în umbră ca să strălucească alții, dar toate acestea pentru ca Trupul lui Cristos să funcționeze și celelalte mădulare să aibă viață.

Această slujire se poate să nu fie comodă, deoarece relațiile în sine nu sunt comode. Slujirea altora se prea poate să te pună în dificultăți relaționale și adesea bunele tale intenții să fie judecate cu asprime. Poate chiar haina albă a neprihănirii, la care ținem atât de mult, ajunge să fie stropită de nemulțumirile cuiva. Și totuși nu trebuie să uităm că cine lucrează se poate și murdări adesea din dorința de a-i fi bine celuilalt. Pe șantierele spirituale ale Trupului lui Cristos, da, se poate întâmpla să ne pătăm haina, dar când cel de alături trăiește prin efortul nostru satisfacția este incomparabilă.

Cristos Domnul, pe șantierul mântuirii, s-a murdărit cu păcatele oamenilor, pentru ca apoi să se ridice biruitor asupra morții și păcatului, într-o lumină de nedescris și într-o sfințenie dumnezeiască, ca să ne arate că a renunța la propria noastră reputație și la propriul nostru confort spiritual de dragul altora, aduce adevărata împlinire.

DE PRIN LUME ADUNATE, ȘI… VAI, LA BISERICI DATE

Am crezut totdeauna în predicarea relevantă, pe limba poporului, o predicare ușor înțeleasă de toți cei ce o ascultă, o predicare simplă, dar nu simplistă. Am crezut totdeauna în predicarea care îl poate cuprinde în mesajul ei atât pe omul învățat, cât și pe cel neînvățat. Am crezut în predicarea puternic ancorată în Cuvântul lui Dumnezeu, singurul care are rolul de a transforma în mod autentic viața omului. Am crezut în predicarea care are scopul de a hrăni oile, nu girafele, o predicare menită să pună marile adevăruri ale lui Dumnezeu la îndemâna tuturor oamenilor sinceri.

Poate cineva se va întreba de ce folosesc trecutul verbului a crede. Nu o fac pentru că s-ar fi schimbat cumva crezul meu. Nu! Trebuie însă să recunosc, că sunt oarecum într-o mică dilemă când pun față în față crezul meu despre predicare și predicarea cu mare priză la popor din vremurile pe care le trăim. Dilema mi se transformă însă în consternare, când mi-e dat să văd că din miezul multor predici populare lipsește tocmai cel pe care trebuie să-l vestim, lipsește Cristos. Și totuși, discursul e lung, e atrăgător, e ascultat cu nesaț, crează chiar emoții, dar nu motivează pe termen lung. Rămân în minte expresii, rămân ilustrații, rămân poante, rămân ironii sau batjocuri răutăcioase, dar nu rămâne Cuvântul, care este viu și lucrător.

Predicarea ca divertisment, pamfletul amvonal, discursul de la granița spiritualului cu firescul, mărturiile care-l preamăresc pe mărturisitor, sunt specii oratorice cu mare căutare între bisericoșii veacului nostru. Era mediatică, o eră a divertismentului, face presiune asupra amvoanelor, căutând să asigure rating, numai în contextul predicării îndreptată spre gâdilarea urechii.

Mă tem pentru biserica expusă acestui gen de predicare. Mă tem că este lipsită de singurul instrument aducător de viață și de schimbare reală – Cuvântul lui Dumnezeu. Nu mă tem că nu va avea audiență în serviciile ei, nici nu mă tem că oamenii nu vor fi mulțumiți de prestația amvonală. Mă tem însă pentru oamenii care sunt hrăniți cu lucruri ușoare, de prin lume adunate și-apoi bisericilor date, pentru că mai devreme sau mai târziu, aceștia vor ajunge tot în lume.

CA ISUS ÎN ASCULTARE

Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. (1 Samuel 15:22)
Tot ceea ce așteaptă Dumnezeu de la noi în viața de credință este să fim ascultători de El. Atunci când ne uităm la Domnul Isus, nu putem să nu vedem că viața lui a fost în totalitate o viață de ascultare de Dumnezeu. De fapt, atunci când Mântuitorul s-a prezentat pe sine ca fiind ”calea”, nu a făcut decât să ne arate că trăind ca și El vom putea să împlinim cu adevărat scopul pentru care am fost făcuți.
E bine să căutăm virtuțile creștine, e bine să căutăm credința, nădejdea, dragostea, dar toate acestea sunt rezultate ale ascultării noastre de Domnul. E bine să căutăm puterea spirituală sau să avem darurile spirituale, dar nu avem voie să uităm că toate acestea se dau numai în urma ascultării de Domnul. Este bine să căutăm roada Duhului și să ne dorim să fim roditori, dar și această roadă este produsul Duhului în viața unui om ascultător de Domnul.
Calea ascultării este calea care nu-și greșeșete niciodată direcția, ci ne duce la desăvârșire după modelul lăsat nouă de Domnul Isus. Este o prioritate majoră pentru orice credincios aflarea voii lui Dumnezeu și apoi trăirea voii Sale. Nu e o provocare simplă, deoarece firea pământească voiește împotriva Duhului, dar adevărații eroi sunt cei ce se înving pe ei înșiși lăsând ca voia lui Dumnezeu să le stăpânească gândurile, sentimentele și voința.
Domnul Isus a fost ascultător până la moarte. Dar noi?!

DREPTUL DE A FI ASCULTAT

Astăzi, cineva m-a întrebat, dacă este în regulă ca la amvonul bisericii din care face parte să fie pus la slujire un tânăr care încă nu este botezat, dar care zice bine din Scriptură. La început nu prea am înțeles întrebarea sau poate nu m-am dezmeticit bine, și i-am cerut omului să fie mai specific. M-a lămurit că e vorba despre încurajarea tinerilor în slujire, că e vorba despre un tânăr care este crescut în familie de oameni credincioși, care zice bine de fiecare dată când se ridică la amvon, dar care încă nu este în legământ cu Domnul prin angajare personală în botez. Că zice bine, nu m-am mirat foarte tare, dar că mai e nevoie de timp până când tânărul acesta are dreptul de a fi ascultat de alții, iarăși este un lucru demn de luat în calcul.

Este drept că pare tentant pentru cei mai mulți oameni să se vadă în postura de a sta în fața unui public numeros, care se ridică sau se așează la comanda lor, care stau cu gura deschisă spre a auzi bine de tot ce au ei de spus, dar amvonul cred că nu este o tribună a afirmării, cât locul de la care trebuie să se audă o voce calificată să prezinte planurile și voia lui Dumnezeu pentru oameni.

Din acest motiv, cred că amvonistul nu e suficient să fie bun de gură, că fie vorba între noi, de ăștia e plină lumea, ci amvonistul trebuie să fie un om care a demonstrat practic, nu teoretic numai, că știe ce este lucrarea lui Dumnezeu și că el însuși a gustat din dulcele și amarul acestei lucrări. Apostolul Petru era un bun teoretician, și totuși Domnul nu i-a dat dreptul să vorbească altora, până după botezul lacrimilor, al plânsului amarnic, până ce a cunoscut pocăința reală și împuternicirea cerească pentru lucrare.

Nu mă mir că există atâția oameni neîncercați, care într-un stil pamfletar își îngăduie să dea lecții bisericii lui Cristos și adesea chiar să o batjocorească, uitând că Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului şi se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: „Domnul să te mustre!” (Iuda 1:9)

Calificarea amvonală, nu o dă nicidecum capacitatea de a fi bun de gură, ci dreptul de a fi ascultat îl dă implicarea în valurile lucrării lui Dumnezeu, unde mână în mână cu Domnul sau trăgând la același jug cu El facem să rămână în urmă brazda dreaptă a plugului Evangheliei.

Multe flori sunt, dar puţine
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieţii,
Dar se scutur multe moarte.

E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune
(Eminescu Mihai – Criticilor mei)

MIHĂICĂ, MIHĂICĂ, VORBĂ MARE, FAPTĂ MICĂ!

Am citit de curând un articol pe Resurse Creștine, intitulat ”Intre plânsul aducător de căință al pocăinței și suspinul numit Biserica locală”, semnat de Mihai Ardelean. N-am ce zice, are condei acest Mihai Ardelean, dar mă tem că numai condei. ”Combate bine fratele”, cum ar zice coreligionarii noștri din Bucovina. E un articol foarte critic la adresa bisericilor din vremea noastră, cuprinzând o serie întreagă de constatări mai mult sau mai puțin pertinente privitoare la adunările creștine din rândurile cărora cu onor face parte și dumnealui, autorul. Ceea ce m-a uimit este marele cor de aplaudaci ai lui Mihai Ardelean, care se întrec care mai de care în comentariile lor să deplângă starea nespus de rea a bisericii locale din vremea noastră, însă mai nici unul dintre ei nu vine cu soluții concrete pentru ieșirea bisericilor locale din această criză. Ciudat e faptul că și Mihai Ardelean ca și mai toți aplaudacii lui sunt parte din aceste adormite biserici locale, contribuind din plin la adâncirea somnului lor.
Cineva spunea că broasca nu are timp să orăcăie în ape curgătoare, deoarece este concentrată din plin asupra condiției sale, de teama de a nu fi dusă de ape. Orăcăie însă de zor în apele stătătoare, în bălți, deoarece acolo nu are alt rol decât acela de spectator. Cu gândul la asta mă întreb și eu ca și unul dintre comentatorii de pe Resurse Creștine, unde este păstor acest Mihai Ardelean? Poate că biserica pe care o păstorește, în care s-a auzit strigătul trezirii pe care l-a lansat deja, se bucură de o cu totul altă condiție spirituală. Dar nu, nu este păstor și nici nu am auzit că ar fi reușit până acum să formeze adunarea aceea pentru care pledează domnia sa. Vă asigur că atunci când va forma biserica aceea, un alt Mihai Ardelean, de pe marginea bălții va avea motive de critică.
Mă tem că deocamdată Mihai Ardelean în calitate de teoretician, nu este îndreptățit să ne spună cum trebuie să fie biserica. Încă nu a demonstrat nimic pe plan eclezial, decât că ”știe să combată bine”. Este îndreptățit să stea înaintea lui Dumnezeu, să se roage și să ceară harul de a putea aduna în jurul său oameni de altă calitate spirituală decât cei pe care cu vehemență îi critică, formând biserica pe care nu o mai poate critica nimeni, nici măcar Diavolul.
Deocamdată citesc diagnosticul pe care cu cinism ni-l pune înainte, ca un doctor într-ale bisericii, Mihai Ardelean și zic smerit ”Doamne ai milă de Biserica Ta!” Apoi, mă uit spre autorul articolului citat și mai zic ceva: Mihăică, Mihăică, vorbă mare, faptă mică!

RUGĂCIUNEA SAU ARTA DE A NE SCHIMBA PE NOI ÎNŞINE

Interesantă făptură e omul! Ar vrea să se schimbe totul în jurul său, după buna sa plăcere, dar sa nu se schimbe el cu nici un chip. Rezistenţa la schimbare este apanajul omului cu personalitate şi aceasta este privită adesea ca virtute.
Ceea ce mi se pare şi mai interesant însă, este să văd această rezistenţă la schimbare în dreptul lui homo religiosus, practicant al rugaciunii şi plin de credinţă în Dumnezeu. Ce face acesta? Se roagă. E ceva rău în asta? Dimpotrivă! Omul care se roagă înţelege dependenţa sa de Dumnezeu şi este conştient că toate lucrurile sunt în controlul absolut al lui Dumnezeu. Problema însă este cum se roagă. Dacă voi spune că se roagă stăruitor, voi adăuga încă o calitate mult râvnită de homo religiosus, însă problema nu e aici. Problema reală stă în neînţelegerea scopului real al rugăciunii. Când credem că rugăciunea îl schimbă pe Dumnezeu, încercăm o desfigurare a lui Dumnezeu şi mă tem că alunecăm într-o neîngăduită erezie, căutând să violăm imuabiliatea lui Dumnezeu. Atitudinea „să se schimbe totul, să se schimbe şi Dumnezeu, dar să nu mă schimb eu” este cât se poate de păguboasă pentru viaţa spirituală. Omul care îl cunoaşte pe Dumnezeu va înţelege că trebuie să se roage, să se roage mult, să se roage până când voinţa lui va fi aliniată cu voinţa lui Dumnezeu. Astfel de oameni descoperă secretul rugăciunii ascultate. Să ne rugăm până când ne schimbăm în acelaşi chip cu al Lui, până când vom gândi dumnezeieşte având în noi gândul care este în Cristos Isus şi făcând orice gând rob al ascultării de El.

DA, PENTICOSTALII AU DOCTRINĂ, DAR CE FACEM CU EA?

Postarea cu titlul "Da, penticostalii au doctrină" de pe blogul pastorului Cristian Ionescu mi-a dat o oarecare satisfacţie ca penticostal "născut, iar nu făcut". Spun satisfacţie, pentru că scandalul provocat de străjerime a dat multora prilejul de a arunca mâţa moartă în curtea penticostalilor, care chiar nu aveau a trage nici un fel de ponoase nici de pe urma lui Ţon, nici de pe urma lui Demeter sau Peia, deoarece toţi aceştia sunt dintr-o altă ogradă.
Personal am privit spre străjerime ca spre o miscare susţinută numai de evenimente sporadice, organizate în diferite locuri din ţară, dar care nu oferă nicidecum garanţia unui succes de durată, ci doar scurte băi de har în rugăciune şi părtăşie. Din acest motiv nu m-am entuziasmat şi nici nu m-am încrâncenat faţă în faţă cu acest scandal străjeristo-tonist.
Trebuie însă să recunosc, că la momentiul de faţă nu mai pot privi cu detaşare nici spre Străjeri, nici spre Iosif Ţon, şi asta pentru că doctrina penticostală pe care da, o avem, este puternic ameninţată de anumite "ghiduşii" doctrinare, - ca să folosesc expresia lui Cristi Ionescu - propovăduite cu mult sârg printre penticostali de cel ce s-a autoproclamat mentorul străjerilor, pastorul Iosif Ţon. Blogul "România Evanghelică" ne-a arătat într-o postare recentă câteva frânturi din periplul misionar al pastorului Iosif Ţon în marile biserici penticostale româneşti din SUA. Spun periplu pentru că noua sa predicare a început în Biserica Penticostală Apele Vii din Timişoara, a continuat apoi la Seattle, Portland, Phoenix, urmează Chicago şi cine mai ştie ce altceva urmează.
Curiozitatea m-a îndemnat să urmăresc câteva dintre aceste predici ale pastorului Ţon în biserici penticostale de prestigiu şi am ajuns la concluzia că Iosif Ţon aduce elemente doctrinare noi între penticostali, promovând cu mult sârg atât de controversatele învăţături şi practici ale lui Peter Horobin, care până acum au fost categoric respinse de penticostalii români, dar îmbrăţişate de anumite biserici carismatice din Timişoara sau Oradea. Urmărind predicile lui Iosif Ţon între penticostali, mi-a fost dat să aud cu uimire aminurile aprobatoare ale penticostalilor sinceri, asupra cărora mă tem că au cam încetat să vegheze cei ce au fost chemaţi de Dumnezeu să facă asta. Cu alte cuvinte învăţătura lui Ţon "prinde la penticostali" şi nu m-aş mira ca peste ceva vreme să fim puşi în situaţia de a ne rescrie doctrina spre a fi în acord cu noutăţile propovăduite de la mari amvoane penticostale. Baptiştii şi-au rezolvat problema cu Străjerii şi cu Iosif Ţon. Acum o avem noi şi mă tem că până să ne dăm seama, asurziţi de corurile de aplaudaci aminişti din bisericile noastre, s-ar putea să ne cam pierdem doctrina sau în cel mai bun caz, să ne trezim cu ea desfigurată de unii, care vai, prea uşor, mult prea uşor ajung să-i înveţe pe bieţii penticostali cu ce fel de condimente ar mai trebui îmbunătăţită lurarea Duhului Sfânt.
Da, penticosatlii au doctrină, dar ce facem cu ea?

Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos.
În adevăr, dacă vine cineva să vă propovăduiască un alt Isus pe care noi nu l-am propovăduit sau dacă este vorba să primiţi un alt duh pe care nu l-aţi primit sau o altă Evanghelie pe care n-aţi primit-o, of, cum îl îngăduiţi de bine! 2 Cor.11:3-4

SECRETUL MULŢUMIRII

Îmi doresc din toată inima să trăiesc anul 2011 sub semnul mulţumirii. Doamne dă-mi har!

"Cel cu inima mulţumită are un ospăţ necurmat", scrie înţeleptul Solomon în Proverbe 15:15. Pare un deziderat greu de împlinit în condiţiile în care nemulţumirea este generalizată social şi are un trend mereu ascendent.

Nemulţumiri de tot soiul se cuibăresc în noi, făcându-ne sclavi ai unor dorinţe cu totul nejustificate. Alergăm necurmat după o fatamorgana a împlinirii noastre şi totuşi niciodată nu e destul. Casele ne sunt prea mici, viteza de la internet ne enervează, telefonul mobil e slab faţă de cel din reclama văzută de noi, aspectul nostru fizic nu se poate compara cu cel al cutărui fotomodel..., şi câte alte nemuţumiri nu-şi găsesc loc între oameni. Unii au fost apăsaţi atât de mult de aceste nemulţumiri, încât au căzut în hăul adânc al depresiei, alţii au fost împinşi spre suicid, prăpădindu-se pe veci.

Psihologia modernă caută tot felul de terapii aducătoare de mulţumire în sufletul oamenilor, dar fără mare succes. A te uita la alţii care sunt mai dezavantajaţi decât tine sau a căuta partea plină a paharului sunt de prea puţin ajutor când cauţi leac pentru nemulţumire.

Secretul mulţumirii însă este cel mai bine înţeles când te uiţi la omul lui Dumnezeu,Iov. Omul căruia i-a fost luat totul, stă faţă în faţă cu nimicul şi declară cu mulţumire:„Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat şi Domnul a luat –binecuvântat fie Numele Domnului!”
Iov este omul care poate fi mulţumit cu adevărat pentru că el a înţeles ceea ce prea puţini oameni pot înţelege, şi anume că Dumnezeu nu ne datorează nimic. Singurul nostru merit este moartea pentru păcat, iar dacă totuşi avem ceva, este numai datorită bunătăţii lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu ne dă ceea ce merităm, adică moartea ar trebui să fim plini de mulţumire.
Ideea că merităm sau că ni se cuvine altceva decât moartea, ne va conduce la nemulţumire. Când însă vom înţelege că nu merităm nimic, CHIAR NIMIC, atunci vom fi cu adevărat mulţumiţi cu puţinul pe care-l avem.
"Bucuraţi-vă întotdeauna...Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi" (1Tesaloniceni 5:16,18)

O FALSĂ DIHOTOMIE

DANIEL BRÂNZEI: "Pretenția fratelui nostru iubit, Iosif Țon, de a scoate învățături pentru creștinism „doar din Evanghelii“ este periculoasă pentru că neagă atitudinea teologilor de-al lungul secolelor, așezând artificial între Isus și Pavel un val al neînțelegerilor. Nu, Pavel nu ne-a dăruit un Isus diferit de Cel din Evanhelii, ci Isus din evanghelii l-a ales pe Pavel ca să ne descopere o taină ținută ascunsă până la Cruce și descoperită doar lui (lui Pavel) după Rusalii, când Israelul L-a refuzat pe Isus Christos și, pentru o vreme, Evanghelia a fost trimisă la Neamuri."
http://barzilaiendan.wordpress.com/2010/12/13/evanghelia-lui-isus-sau-evanghelia-lui-pavel

Deci "noua teologie"
Ce s-a anunţat
Este-o veche erezie
O falsă dihotomie
Ce i-a aţâţat?

COMPETIŢIA, BAT-O VINA!

Am asistat zilele acestea la o discuţie care mi-a lăsat un gust amar. Cineva îşi exprima dezacordul în legătură cu olimpiadele şcolare, pe teme de religie, pe motiv că spiritul de competiţie, pe care acestea îl promovează, nu se potriveşte cu spiritul în care Cristos ne doreşte să trăim şi să slujim. Spunea omul cu pricina: "Imaginaţi-vă că într-o bună zi, se va face şi o competiţie a predicatorilor, arătându-se care este cel mai bun predicator...". Da, sună oarecum ciudat, dar dacă stăm strâmb şi judecăm drept, nu de puţine ori chiar se întâmplă asta în biserici. În special în clasicele, deja, săptămâni de evanghelizare, cei mai mulţi dintre "iubiţii ascultători" ştiu să spună cine a fost cel mai..., dintre toţi cei care le-au predicat.
Şi ca să fiu onest până la capăt, ştiu că subiectivismul nostru, ne pune în situaţia de a judeca poate greşit lucrarea pe care Duhul Sfânt o face, prin unul sau altul dintre cei ce trec pe la amvon, dar totuşi, trebuie să recunosc că eu personal, nu am dezaprobat total aceste aprecieri, chiar dacă au miros de competiţie. Şi asta, pentru că Biblia lasă loc şi competiţiei, atunci când e vorba de viaţa de credinţă.
O aplecare atentă asupra textelor scripturale, ne lasă să înţelegem că adevăratul creştin este totdeauna în competiţie cu sine însuşi. Mereu este chemat să se întreacă pe sine, în a fi mai sfânt, mai bun, mai drept, etc.
Şi să nu spun că, Domnul Isus într-un anume fel încurajează chiar şi competiţia cu alţii, atunci când e vorba despre punerea noastră în acord cu voia lui Dumnezeu. Mat 5:20 Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.
Mă tem că eliminarea cuvântului competiţie din vocabularul nostru, ne sărăceşte spiritual, ne poate duce la automulţumire sau la o oarecare mediocritate spirituală. Şi nu asta este voia lui Dumnezeu cu privire la noi.

SPĂLAREA PICIOARELOR - RITUAL RELIGIOS SAU NECESITATE?

Este cunoscut faptul că spălarea picioarelor a fost pentru multă vreme subiect de dezbatere în cercurile penticostale, fără a se ajunge la un numitor comun din punct de vedere al necesităţii aplicării ei în cadrul serviciilor divine din biserici. Astfel în Cultul Penticostal există biserici care practică spălarea picioarelor şi există biserici care nu o practică. Lucrul acesta poate fi explicat şi din punct de vedere istoric, având în vedere faptul că ceea ce numim astăzi Cultul Penticostal este rezultatul unificării a trei grupări penticostale distincte, care aveau oarecare diferenţe de înţelegere şi asupra acestui subiect.

Ca exponent al unei biserici penticostale din categoria acelora care nu practică spălarea picioarelor ca act sacramental în cadrul serviciilor divine, voi încerca în cele ce urmează să aduc câteva argumente care stau la baza crezului meu şi a multora dintre aceia care nu practică spălarea picioarelor în mod fizic ca pe un ritual religios.

Este poate necesar să amintesc faptul că nu toate poruncile Domnului Isus sunt valabile pentru toţi oamenii din toate timpurile. De pildă în Ioan 5:8, Domnul porunceste unui om "Ia-ţi patul şi umblă!", sau în Ioan 9:7, El porunceşte "scaldă-te în scăldătoarea Siloamului", porunci specifice date unor anumite persoane, vizând necesităţi specifice.

Este de asemenea important să menţionez ca spălarea picioarelor era o necesitate igienică a vremii în care singurele articole de încălţăminte erau sandalele care nu protejau piciorele de murdărirea cu praful de pe uliţe şi casele celor înstăriţi aveau totdeauna servitori care erau însărcinaţi să spele picioarele musafirilor înainte de a sta la masa.

DE CE A SPĂLAT ISUS PICIOARELE UCENICILOR SĂI?

1. Pentru că nu se găsise nici un voluntar pentru aceasta
Încă entuziasmaţi după succesul Floriilor, fiecare dintre ucenici se simţea foarte important. Mai mult, între ucenici existau dispute legate de cine este cel mai mare. Domnul vine cu soluţia sa în mijlocul acestor dispute, dându-le o pildă de smerenie. El căruia fiecare dintre ucenici i-ar fi fost dator să-i spele picioarele, tocmai El se încinge cu ştergarul şi ia lighianul. Aici Domnul a demonstrat o atitudine şi nicidecum nu a instituit un ritual. De reţinut că Domnul a spălat picioarele tuturor ucenicilor, nu doar a unuia dintre ei ca apoi să le ceară să continue ei.

2. Pentru că spălarea picioarelor ucenicilor era o necesitate.
Să nu uităm că şederea la masă nu însemna ceea ce înseamnă astăzi pentru noi, adică nu se şedea pe scaune, ci mesenii stăteu întinşi, adesea cu picioarele expuse privirilor celorlalţi comeseni.
Totuşi exista o necesitate şi mai mare din punct de vedere spiritual. O înţelegere a acestei necesităţi este dată tocmai de de ceea ce Domnul subliniază în Ioan 13:12, când întreabă:"Înţelegeţi voi ca v-am făcut Eu?", sau faţă în faţă cu orgoliul lui Petru, Domnul spune "ce fac Eu, tu nu pricepi acum"
Ce ar fi fost atat de greu de priceput dacă totul s-ar fi limitat la actul fizic al spălării picioarelor? Petru mai văzuse aceasta de atâtea ori, însă în spatele acţiunii Domnului Isus se ascundea un mesaj important pentru toţi ucenicii săi. Mai mult, Domnul arată că cei ce vor să aibă parte cu El, trebuie să înveţe bine această lecţie şi să o pună în aplicare. Despre ce lecţie este vorba?

a) Trebuie să-l lăsăm pe Isus să ne spele picioarele
Există o scăldare care se face o dată cu naşterea din nou, când Domnul face din noi făpturi curate, spălate de toate cele vechi. Totuşi, umblarea noastră prin această lume plină de praful păcatului este cu neputinţă să nu ne murdărească picioarele. Cine s-a spălat odată nu mai trebuie să-şi spele decât picioarele ca să fie curat de tot. Dar şi această spălare a picioarelor murdărite în umblarea noastră prin lumea plină de păcat, este posibilă numai prin lucrarea Domnului Isus. El singur a spălat picioarele tuturor ucenicilor.

b) Trebuie să-i lăsăm pe fraţii noştri să ne spele picioarele
Nimeni dintre ucenici nu a spălat picioarele Domnului, chiar dacă fizic vorbind ar fi fost nevoie de asta, dar Domnul a vrut să sublinieze nevoia spirituală mai presus de orice. El a spus că suntem datori să ne spălăm picioarele unii altora, contribuind unii la curăţirea picioarelor celorlalţi.
-să ne învăţăm unii pe alţii în vederea curăţirii
-să ne sfătuim unii pe alţii în vederea curăţirii
-să ne mustrăm unii pe alţii în vederea curăţirii
-să folsim metode de disciplinare în vederea curăţirii
Toate cele de mai sus cu scopul de a da la o parte eventuala murdărie acumulată în umblarea noastră

A face din spălarea picioarelor un ritual, înseamnă a pierde din vedere realitatea învăţăturii lui Cristos. Împlinirea unui ritual te poate determina să crezi că ţi-ai îndeplinit datoria religioasă, uitând că pilda lui Cristos ne cheamă la slujire a altora în smerenie şi dragoste.