ȘANTIERE SPIRITUALE

Niciodată nu am înțeles creștinul care crede că își poate trăi viața de credință doar între el și Domnul, rupt de Biserica lui Cristos. Nu i-am putut înțelege pe cei care uită că am fost mântuiți, nu ca să ne închidem în turnul nostru de fildeș, demonstrându-i de acolo lui Dumnezeu că trăim în sfințenie și că nu ne murdărim haina albă a neprihănirii.

Scriptura ne arată că noi am fost mântuiți ca să facem parte dintr-un trup al cărui cap este tocmai Cristos, un trup care trebuie să funcționeze și prin aportul nostru spiritual. Într-un trup nici un mădular nu trăiește pentru sine, ci pentru întreg, slujind altor mădulare. Prin absurd, dacă rinichii ar spune ”nu mai vrem să filtrăm toate toxinele din organism...”, viața trupului ar fi imposibilă.

Suntem chemați adesea să facem lucrări de care nu beneficiem în mod direct, lucrări care ajută mai mult altora decât nouă, lucrări care ne pun pe noi înșine în umbră ca să strălucească alții, dar toate acestea pentru ca Trupul lui Cristos să funcționeze și celelalte mădulare să aibă viață.

Această slujire se poate să nu fie comodă, deoarece relațiile în sine nu sunt comode. Slujirea altora se prea poate să te pună în dificultăți relaționale și adesea bunele tale intenții să fie judecate cu asprime. Poate chiar haina albă a neprihănirii, la care ținem atât de mult, ajunge să fie stropită de nemulțumirile cuiva. Și totuși nu trebuie să uităm că cine lucrează se poate și murdări adesea din dorința de a-i fi bine celuilalt. Pe șantierele spirituale ale Trupului lui Cristos, da, se poate întâmpla să ne pătăm haina, dar când cel de alături trăiește prin efortul nostru satisfacția este incomparabilă.

Cristos Domnul, pe șantierul mântuirii, s-a murdărit cu păcatele oamenilor, pentru ca apoi să se ridice biruitor asupra morții și păcatului, într-o lumină de nedescris și într-o sfințenie dumnezeiască, ca să ne arate că a renunța la propria noastră reputație și la propriul nostru confort spiritual de dragul altora, aduce adevărata împlinire.

MIHĂICĂ, MIHĂICĂ, VORBĂ MARE, FAPTĂ MICĂ!

Am citit de curând un articol pe Resurse Creștine, intitulat ”Intre plânsul aducător de căință al pocăinței și suspinul numit Biserica locală”, semnat de Mihai Ardelean. N-am ce zice, are condei acest Mihai Ardelean, dar mă tem că numai condei. ”Combate bine fratele”, cum ar zice coreligionarii noștri din Bucovina. E un articol foarte critic la adresa bisericilor din vremea noastră, cuprinzând o serie întreagă de constatări mai mult sau mai puțin pertinente privitoare la adunările creștine din rândurile cărora cu onor face parte și dumnealui, autorul. Ceea ce m-a uimit este marele cor de aplaudaci ai lui Mihai Ardelean, care se întrec care mai de care în comentariile lor să deplângă starea nespus de rea a bisericii locale din vremea noastră, însă mai nici unul dintre ei nu vine cu soluții concrete pentru ieșirea bisericilor locale din această criză. Ciudat e faptul că și Mihai Ardelean ca și mai toți aplaudacii lui sunt parte din aceste adormite biserici locale, contribuind din plin la adâncirea somnului lor.
Cineva spunea că broasca nu are timp să orăcăie în ape curgătoare, deoarece este concentrată din plin asupra condiției sale, de teama de a nu fi dusă de ape. Orăcăie însă de zor în apele stătătoare, în bălți, deoarece acolo nu are alt rol decât acela de spectator. Cu gândul la asta mă întreb și eu ca și unul dintre comentatorii de pe Resurse Creștine, unde este păstor acest Mihai Ardelean? Poate că biserica pe care o păstorește, în care s-a auzit strigătul trezirii pe care l-a lansat deja, se bucură de o cu totul altă condiție spirituală. Dar nu, nu este păstor și nici nu am auzit că ar fi reușit până acum să formeze adunarea aceea pentru care pledează domnia sa. Vă asigur că atunci când va forma biserica aceea, un alt Mihai Ardelean, de pe marginea bălții va avea motive de critică.
Mă tem că deocamdată Mihai Ardelean în calitate de teoretician, nu este îndreptățit să ne spună cum trebuie să fie biserica. Încă nu a demonstrat nimic pe plan eclezial, decât că ”știe să combată bine”. Este îndreptățit să stea înaintea lui Dumnezeu, să se roage și să ceară harul de a putea aduna în jurul său oameni de altă calitate spirituală decât cei pe care cu vehemență îi critică, formând biserica pe care nu o mai poate critica nimeni, nici măcar Diavolul.
Deocamdată citesc diagnosticul pe care cu cinism ni-l pune înainte, ca un doctor într-ale bisericii, Mihai Ardelean și zic smerit ”Doamne ai milă de Biserica Ta!” Apoi, mă uit spre autorul articolului citat și mai zic ceva: Mihăică, Mihăică, vorbă mare, faptă mică!

Puţin pământului, totul cerului

Cred că pe Alexandru Mironov l-am auzit odată spunând că în eforturile sale de a da educaţie fiului său, înainte de a-i face cunoştinţă cu şcoala l-a dus întâi într-un cimitir ca să-şi ajute fiul să înţeleagă că viaţa, mai devreme sau mai târziu are un capăt aici pe pământ. Apoi, într-o seară cu cer senin l-a scos sub cerul înstelat ca să-i arate imensitatea care abia îşi arată frontiera acolo unde ochiul omenesc poate ajunge cu privirea. A făcut asta spre a-şi ajuta fiul să înţeleagă că există o perspectivă nespus mai înaltă decât cea pe care ţi-o oferă pământul.
Aici e înţelepciunea: să te dăruieşti cu limitare pământului şi să te dăruieşti fără limite cerului.

TATA, TAU TINE...

Acestea sunt cuvintele pe care le aud aproape în fiecare dimineaţă, când fetiţa nostră cea mică se trezeşte. "Tata, tau tine", înseamnă de fapt, tata, stau cu tine. Sunt cuvintele pe care mi le spune exprimându-şi dorinţa de a-mi sta alături.
Astăzi, când am strâns-o în braţe cu dragoste, ca răspuns la chemarea ei, m-am gândit că de fapt asta aşteaptă şi Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc de la noi. Ar vrea să ne audă în fiecare dimineaţă că vrem să stăm cu El. Ar vrea să ne ia la pieptul său, să ne strângă în braţele sale şi să ne iubească, dar mă tem că prea adesea uităm să-i spunem: Tata, tau tine.