POCĂINŢA DUPĂ IUDA

Fiul pierzării, aşa cum îl numea Domnul pe Iuda, rămâne un personaj reprezentativ pentru un segment larg dintre creştinii contemporani. Folosesc de această dată cuvântul creştini cu foarte multă îngăduinţă, în accepţiunea sa îmbrăţişată de mai toţi contemporanii noştri.
Iuda este omul care greşeşte, greşeşte fatal, dar curând conştientizează greşala sa şi caută în grabă reparaţie. Problema însă este că Iuda nu caută soluţia acolo unde se află ea.
„Atunci Iuda, trădătorul, când a văzut că Isus a fost condamnat, i-a părut rău şi a dus înapoi cei treizeci de arginţi la conducătorii preoţilor şi la bătrâni, zicând: „Am păcătuit, căci am trădat sânge nevinovat!”( Matei 27:3-4 NTR)
Parcă ar semăna oarecum a pocăinţă ceea ce face Iuda. Cel puţin după modul în care DEX-ul defineşte pocăinţa. Şi totuşi, pocăinţa este ceva mai mult, lucru evident demonstrat de faptul că Iuda a pierit pe totdeauna, chiar dacă în pasajul citat îl găsim mergând pe drumul pocăinţei.
Iuda a conştientizat păcatul pe care l-a săvârşit şi tocmai aşa trebuie să înceapă pocăinţa, a regretat fapta cea rea şi tocmai aşa continuă pocăinţa, apoi a căutat reparaţia (să nu uităm docrina despre restituire, care se impune în cazul adevăratei pocăinţe).
După toţi acesti paşi, ar fi fost normal să mai facă pasul care avea să încununeze pocăinţa şi prin care să capete iertare. Din nefericire Iuda n-a făcut drumul până la capăt. Ar mai fi trebuit să vină înaintea lui Isus, care ar fi avut putere să zică „iertate îţi sunt păcatele”, dar Iuda nu a mai venit. Poate l-a împiedecat orgoliul sau altceva. Cert este că un om pornit pe drumul pocăinţei ajunge să sară pe veci în hăul adânc al pierzării.
Pocăinţa după Iuda este pocăinţa incompletă, o pocăinţă care amăgeşte, dar nu ajută la nimic.
Şi acum mă întreb, oare câţi dintre creştinii contemporani nu se amăgesc pe ei înşişi, trăind un fel de pocăinţă, însă una incompletă şi care, vai, nu le va fi de nici un folos.

DUREREA TRĂDĂRII

Marcus Iunius Brutus, nepotul lui Cezar, unul dintre cei mai mari susţinători ai republicii romane, a fost mult apreciat de Iuliu Cezar, care l-a iubit ca pe un fiu şi chiar l-a adoptat. Brutus a intrat totuşi în conjuraţia care a pregătit asasinarea lui Cezar, pentru că acesta planuia să pună capăt republicii si să se încoroneze împărat. În ziua fatidică, la 15 martie anul 44 î.Cr, Cezar a fost ucis in plin senat. În momentul cand l-a vazut pe Brutus ridicand pumnalul, si-a acoperit capul cu toga, exclamand cu durere: "Tu quoque, fili mi Brutus ?". “Şi tu, fiul meu Brutus?”- Este expresia marii dezamăgiri, o expresie care ascunde în ea durerea celui trădat în dragostea şi în aşteptările sale.

Totuşi cuvintele rostite de Domnul Isus în seara Cinei îmi par nespus mai pline de amărăciune şi durere, exprimând mult mai multă dezamăgire în faţa trădării ”Cel ce-şi pune mâna în castron cu mine, acela mă va trăda!” Să fii trădat de cel pe care l-ai chemat să-ţi fie aproape, trădat de cel cu care ţi-ai împărţit pâinea, trădat de cel căruia i te-ai dăruit cu totul, trădat de cel pentru care ai renunţat la tot... E prea mult! Şi să mai şi vezi atâta perversitate în cel pe care l-ai iubit, să-l vezi că sub masca sărutului ascunde josnica lui trădare, e mult şi e nespus de greu de purtat.
Cred că una dintre marile suferinţe ale Mântuitorului despre care se vorbeşte prea puţin sau deloc astăzi este durerea de a fi fost trădat. Nimic mai amar decât trădarea. Da, cred că l-a durut pe Domnul apăsarea murdară a păcatului, cred că l-au durut batjocurile mulţimii, cred că l-au durut spinii şi cuiele, dar nu pot să nu înţeleg că l-a durut mult, vai, prea mult trădarea lui Iuda.
Dar iarăşi vorbim despre alţii. Cum e însă cu noi? Trădarea e la ea acasă în noi. Trădatul?... Tot El.
De câte ori nu l-am trădat nefiindu-i credincioşi şi ne-am ascuns trădarea după un sărut al religiei noastre golite de El. Trădarea doare. Şi El încă suferă...

DILEMA LUI PILAT

Încă din copilărie am manifestrat o oarecare simpatie faţă de Pilat. Mi se părea citind relatarea biblică, un om cumsecade, interesat oarecum să-l apere pe Domnul de furia mulţimii, dar totuşi un om prea slab ca să facă faţă presiunilor venite din partea celor mulţi. Se temea, ba de mulţimi, ba de cezar, se temea pentru scaunul lui, dar se temea şi de el însuşi, mai ales după ce soţia sa a trimis să-i spună ca a avut mult de suferit în vis din cauza lui Isus.
Pilat ar fi vrut cu orice preţ să nu trebuiască să dea un verict el însuşi şi tocmai de aceea a căutat tot felul de subterfugii, însă în zadar. A căutat să se delimiteze de acest tip de proces, a căutat să lase pricina spre a fi judecată de Irod, dar se pare că nimic nu mergea.
În sfârşit, i-a venit o idee. Era cea mai bună. Va pune mulţimea să aleagă între Isus, care se vedea de la distanţă că nu avea nici un fel de vină şi cel mai de temut tâlhar al vremurilor, Baraba. Numai la auzirea numelui lui Baraba, oamenii erau îngroziţi. Atâta rău făcuse tâlharul acesta şi oamenii răsuflau uşuraţi acum, pentru că Baraba era închis. Cu siguranţă îşi zicea Pilat, oamenii când le va fi dat să aleagă omul pe care-l vor să se mişte liber printre ei, nu vor putea alege altfel, decât pe Isus. Era cât se poate de logic, Baraba le lua pâinea de pe masă, în timp ce Isus îi sătura pe cei mulţi cu pâine şi peşte. Baraba îi rănea şi îi ucidea pe cei dragi ai lor, în timp ce Isus îi vindeca sau îi învia chiar din morţi.

Cu siguranţă, mulţimea îl va alege pe Isus.

Sigur pe sine, Pilat stă în faţa mulţimilor, punând întrebarea:"Pe cine vreţi să vă eliberez, pe Baraba sau pe Isus, cel numit Cristos?" Stupoare! Mulţimea îl vrea pe Baraba. Guvernatorul i-a întrebat iarăşi:"Pe care din aceştia doi vreţi să vi-l eliberez?" iar răspunsul invariabil de pe buzele tuturor era "Baraba".
Pilat era într-o mare dilemă. "Şi atunci ce să fac cu Isus, numit Cristos?" "Să fie răstignit", au răspuns cu toţii. Pilat nu putea nicicum să înţeleagă. Să-l dai pe Isus pentru Baraba? Să-l dai pe cel drept pentru cel nedrept? Să dai adevărul pentru minciună? Să dai viaţa pentru moarte? Şi în faţa acestei dileme, Pilat a ales şi el, dar tot pe Baraba.
Dilema lui Pilat este dilema mea, este dilema noastră. Isus sau Baraba? Binele sau răul? Viaţa sau moartea? Vai, încep să mă tem...

O FALSĂ DIHOTOMIE

DANIEL BRÂNZEI: "Pretenția fratelui nostru iubit, Iosif Țon, de a scoate învățături pentru creștinism „doar din Evanghelii“ este periculoasă pentru că neagă atitudinea teologilor de-al lungul secolelor, așezând artificial între Isus și Pavel un val al neînțelegerilor. Nu, Pavel nu ne-a dăruit un Isus diferit de Cel din Evanhelii, ci Isus din evanghelii l-a ales pe Pavel ca să ne descopere o taină ținută ascunsă până la Cruce și descoperită doar lui (lui Pavel) după Rusalii, când Israelul L-a refuzat pe Isus Christos și, pentru o vreme, Evanghelia a fost trimisă la Neamuri."
http://barzilaiendan.wordpress.com/2010/12/13/evanghelia-lui-isus-sau-evanghelia-lui-pavel

Deci "noua teologie"
Ce s-a anunţat
Este-o veche erezie
O falsă dihotomie
Ce i-a aţâţat?