TUDOR GHEORGHE - ”AU FĂCUT COPIII NOȘTRI DINȚI”

MATURIZARE (Tudor Gheorghe)

Căror sfinți și căror Dumnezei
Miei-și varsă sângele-n cuțite?
Pentru care flori de brebenei
Cucii plâng cu glasuri răgușite?
Pentru care flori de brebenei
Cucii plâng cu glasuri răgușite?

Au făcut copiii noștri dinți,
Mușcă din bunici și din părinți,
Mușcă din văzduh și din pământ,
Mușcă și din morții din mormânt.

Pentru care dimineți târzii
Cade ceața care mă-mfășoară?
Care sfert de lacrimi viorii
Amăgește visul și-l omoară?
Care sfert de lacrimi viorii
Amăgește dorul și-l omoară?

Au făcut copiii noștri dinți,
Mușcă din bunici și din părinți,
Mușcă din văzduh și din pământ,
Mușcă și din morții din mormânt.

Nu mai lăcrimează niciun sfânt
Și s-a șters vopseaua din icoane.
Seceta domnește pe pământ
Și șopârlele se cred iguane.
Seceta domnește pe pământ
Și șopârlele se cred iguane.

Au făcut copiii noștri dinți,
Mușcă din bunici și din părinți,
Mușcă din văzduh și din pământ,
Mușcă și din morții din mormânt.

VASILE VOICULESCU - ”BĂTEA LA POARTA CERULUI O RAZĂ”

Batea la poarta Cerului o raza
Batea sfios si-ncet, ca o straina…
Tarziu, un inger a deschis sa vaza
Si-a stat uimit – de palida lumina.

Era o biata raza scaparata
Dintr-un adanc de minte omeneasca,
Ce strabatuse Calea-nfricosata
De la pamant la granita cereasca.

Parea atat de trista si umila
Dar totusi credincioasa si curata
Ca ingerul a tresarit de mila
Si-a prins-o bland de mana tremurata.

Apoi grabit, a luat-o-n Cer cu dansul
Si-a dus-o-n sfanta ingerilor hora:
I-a podidit pe toti, vazand-o, plansul
Si-au strans-o-n brate-ndata ca pe-o sora.

Ea le-a zambit stergandu-le sudoarea
Si s-a rugat apoi de ei, fierbinte
S-o-nfatiseze Bunului Parinte
Ca sa primeasca Binecuvantarea;

Stapane, Vesnic Datator de Viata
Din ce-ntuneric, ma-naltai la Tine!
Din ce prapastii crancene de ghiata!
Din ce vartej de patimi si ruine!

Cat am luptat cu oarba ratacire!
Cu nebunia surda si pacatul!
Dar n-am putut sa seman o sclipire,
In largul noptii stapanind de-a latul!

Ca o umila, biata, lumanare,
Am ars in van, in minte ne-ndurata!
Invinsa, goala, stinsa, spulberata.
Doar in surghiun gasesc acum scapare.

Sa pot s-ajung la Cerurile-albastre
Ca dintr-o grea catuse ce ma strange,
Am strabatut prin veacuri de dezastre
Si-abia trecui oceane-ntregi de sange!

Cum sta smerita-n fata Stralucirii,
Silita ochii serbezi sa si-i plece,
Sarmana raza – far al omenirii,
Parea o umbra lanceda si rece.

Tu vii aicea singura si-nvinsa?
Grai Cel Vrednic, Nevazutul Tata.
Tu fugi, de teama sa nu fii atinsa?
Dar cand s-a stins Lumina-adevarata?

De te-am trimis in lumile-nvrajbite,
Nu te-am chemat cu pumnii stransi si goi,
Ca pe-un manunchi de Raze impletite,
Eu te-asteptam s-aduci pe toti la Noi!

Dintr-un biet sambur-nabusit in fasa,
Din stralucirea unei minti senine,
Sa fi crescut o mare uriasa,
Sa porti pamantu-ntreg pana la Mine!

Plangand stinghera si tremuratoare,
C-ai fost infranta, vii sa-mi dai de stire?
Nu te primesc saraca si datoare!
Cui ai lasat bogata Mostenire?

Mergand spre raza, jos ingenunchiata
I-a sarutat obrajii amandoi.
Copila mea, fii binecuvantata!
I-ati deci puteri si-ntoarcete-napoi!

Si chiar de-ar fi ca sterpul bulz de tina,
Sa-l paraseasca Ostile Ceresti,
Tu sa ramai! Caci tu esti doar Lumina
Si nu traiesti, decat cand stralucesti!

VIRGIL CARIANOPOL - CONTRASTE

Sunt bucurii care-ntristeaza,
Sunt întristari ce fericesc,
Sunt zile fara de lumina
Si nopti adânci ce stralucesc.

Sunt adevaruri ce doboara
Si sunt minciuni care ridica,
Sunt împarati, atotputernici
Ce însa tremura de frica.

Sunt vieti ce-au stralucit în viata,
Dar când s-au stins parca n-au fost,
Palate care nu pot tine
Cât o cocioaba adapost.

Sunt oameni albi pe dinafara,
Dar negri în adâncul lor
Si negri în afara, negri,
Da-n ei de-un alb stralucitor.

Sunt dulciuri ce-amarasc ca fierea,
Dar si amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptati care îndreapta,
Dreptati care nedreptatesc.

Sunt multe contradictii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinti ce-aduc lumina
Si fericiri nefericiri!...

ADRIAN PĂUNESCU - PIESĂ ÎN DOUĂ ACTE

Ştirile despre starea critică a sănătăţii poetului Adrian Păunescu mă fac să mă întreb dacă nu cumva suntem aproape de căderea cortinei peste primul act al piesei în care el însuşi a fost actorul principal. Am iubit mult poezia păunesciană şi am urmărit cu emoţii scene memorabile din acest prim act. Au fost indiscutabil şi scene faţă de care mi-am exprimat dezacordul şi chiar indignarea. Astăzi, cu oarecare strângere de inimă mă gândesc la ceea ce-i stă înainte poetului în actul al doilea. Dacă în parte am putut fi spectatori la actul întâi, la cel de-al doilea nu vom avea acces. Se joacă cu uşile închise. "O, biet actor/O, biet artist/Rolurile mor/Viaţa e un teatru trist.

ADRIAN PĂUNESCU - ACTORUL
O, biet actor
O, biet artist
Rolurile mor
Viaţa e un teatru trist.

Actorul a ieşit în stradă,
Să-şi cumpere ceva salam,
Era în haine de paradă,
Ca Voievod peste un neam.

Printre maşini, printre tramvaie
Actorul se grăbea firesc
Urma să vină-un nor de ploaie
Perucile se dezlipesc.

Şi când s-a aşezat la coadă
Cu paloş, mantie şi scut
Deodată oamenii din stradă
Ca Voievod l-au cunoscut.

S-au dat deoparte cu sfială
Mulţimea toată murmura
Văzându-i hainele de gală
Să ne trăieşti Măria-Ta!

Republicani, mă rog, cu toţii
Descoperiseră alt mod
De-a da cuvânt la noi emoţii
Şi se-nchinau la Voievod.

Dar ploaia a venit deodată
Şi ei văzând cu ochii lor
Întreaga-i faţă demachiată
I-au aruncat un fel de plată:
Lăsaţi-l dracu', e-un actor.

O, biet actor
O, biet artist
Rolurile mor
Viaţa e un teatru trist.